Numele meu - aspecte interesante și importante - Educenteza

Ce poate fi atât de interesant la numele meu? Ba chiar am auzit pe unii că spun că: ”mie nici măcar nu-mi place numele meu”, iar alții spun: ”numele meu, n-are nicio valoare, e pur și simplu să ne distingem între noi”.

Dar, asta e o analiză superficială a vieții. Chiar aș putea spune: un aspect ignorat de marea majoritate, deci o lipsă completă de analiză.

Într-o familie, când apare vestea că în câteva luni, un nou membru se va naște, sentimentele variază de la caz la caz. Totuși, aspectul comun, ce macină pe toată lumea este acesta: ”ce nume va avea?”.

Chiar și copiii avortați primesc un nume, atunci când mama semnează acel acord… Numele lor fiind: ”Omorât de cei care trebuiau să mă iubească”…

Cât de trist este acest aspect: aspectul egoismului… din dorință de a mă satisface doar pe mine, îi sacrific pe alții pentru mine…

Închidem paranteza aici, aspectul acesta este prea dureros…

Revenind la o familie iubitoare, ce își va pune uneori, un nume noului membru, chiar înainte de a se naște.

Copilul, după naștere, în ciuda acestui lung și greu proces, în care s-a hotărât un nume (de părinții lui), ajunge să fie parcă uitat complet procesul și începi să auzi tot felul de diminutive și porecle, folosite cu privire la acel individ.

Ba chiar, să se folosească o grămadă de specii de plante, ori animale…

Apoi, copilul mai crește, iar cei din grupurile în care el intră, par să fie fascinați să-i scurteze numele, să-l altereze, ori chiar să-l înlocuiască cu o poreclă.

În actuala societate, lucrurile merg până acolo, că oamenii se raportează la cei din jurul lor strigându-i după un organ, ori un demon. Ideea aici, din câte înțeleg eu, este de a-l înjosi cât de tare pe aproapele tău și pe familia acestuia…

Acum, mai este un aspect, ce pare cumva neutru. Dar, pentru a-l înțelege, trebuie să-l analizăm mai atent, în profunzime.

De exemplu, pe mine mă cheamă Eduard, dar mi se spune Edi, Ed, Eduțu. Dacă mai sus am tratat subiectul poreclelor și am văzut că sunt de fapt o lipsă totală de respect față de aproapele meu, ba chiar ajung să fie cea mai puternică formă de înjosire, ce facem cu aceste scurtări de nume, pe care noi le considerăm chiar o formă de alint. Iar alintul, nu am vrea să-l introducem în aceeași categorie cu înjosirea cuiva.

Când părinții mei, au trecut printr-un proces atât de complex și de greu de a stabili un nume pentru mine, iar eu sunt indiferent de cum sunt strigat, eu îmi necinstesc părinții, pentru că necinstensc numele pe care ei mi l-au dăruit.

Atunci, ce facem în cazul în care chiar părinții mei îmi schimbă/alterează/scurtează numele dat chiar de ei?

Aici răspunsul este mai complex. Adică, trebuie privit din 2 perspective:

Părinții sunt cei care mi l-au dat numele, ei pot și sunt singurii care îl pot modifica, după bunul lor plac.
Poate fi un subiect de discuție, că ar putea fi un aspect ignorat. În acest caz, obligatoriu trebuie prezentată perspectiva numărul 1, adăugându-se fraza: ”din dorința sinceră de a căuta să vă cinstesc, aș vrea să vă întreb ce părere aveți despre aceasta: […]”

Și de unde aceste idei?

Din Biblie, bineînțeles!

În Vechiul Testament, numele pus de părinți, întotdeauna avea o însemnătate, ceva specific din trăirile mamei, pe perioada sarcinii.

Apoi, în Noul Testament, vedem că îngerul Domnului, vine la Zaharia spunând că va avea un fiu căruia îi va pune numele Ioan.

Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta, Elisabeta, îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.
Luca 1:13 VDC

Și, poate că nu ne dăm seama cât de important e numele unui copil, decât dacă citim mai multe despre ce ne spune Biblia, legat de nașterea lui Ioan Botezătorul.

Nașterea lui Ioan Botezătorul
Elisabetei i s-a împlinit vremea să nască; și a născut un fiu. Vecinii și rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare față de ea și se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său. Dar mama lui a luat cuvântul și a zis: „Nu. Ci are să se cheme Ioan.” Ei i-au zis: „Nimeni din rudeniile tale nu poartă numele acesta.” Și au început să facă semne tatălui său, ca să știe cum ar vrea să-i pună numele. Zaharia a cerut o tăbliță de scris și a scris, zicând: „Numele lui este Ioan.” Și toți s-au minunat. În clipa aceea, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toți vecinii i-a apucat frica, și în tot ținutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri. Toți cei ce le auzeau le păstrau în inima lor și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Și mâna Domnului era într-adevăr cu el.
Luca 1:57-66 VDC

Câte versete și câte detalii oferite de Biblie pe subiectul numelui, încât pare să nu fie doar o chestiune culturală, ci un aspect pe care pe Dumnezeu ÎL interesează.

Cu o importanță la fel de mare este tratată problema, cu privire la numele Domnului Isus Hristos.

Iar acum, aș vrea să mergem spre un text tare interesant:

Și l-a adus la Isus. Isus l-a privit și i-a zis: „Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu* te vei chema Chifa”(care, tălmăcit, înseamnă: „Petru”).
Ioan 1:42 VDC

Și sunt sigur că Domnul Isus Hristos, după aceste cuvinte, nu l-a strigat: Petrică, Petrișor, Pietricică, Simonel, Chifasa, Chifăsel șamd.

De ce? Pentru că numele meu, o dată ce mi-a fost dat, mă obligă să învăț să cinstesc pe cei care mi l-au dat. Ca mai apoi, când voi primi un nume nou, ce va fi scris nu pe-un certificat de naștere omenesc, ci în Cartea Vieții, să-L cinstesc pe Domnul, pe Acela care mi l-a dat. La fel ca și cu ascultarea de părinți care lucrează ca un exercițiu spre ascultarea de Hristos.

De ce-i așa de importantă această carte a vieții?