Chiar nu știu cum sunteți voi, dar eu, mă lupt cu o grămadă de gânduri. Iar lupta aceasta, e câteodată, atât de intensă și de cruntă, că, fizic, sunt chiar enervant de pasiv…
Totuși, din interior, vin câteodată niște gânduri, că simți că-ți lovește și-n rădăcinile măselelor de minte. Iar gândul, atunci e următorul: ”ori o scoate afară de tot, ori mă aleg c-o zdravănă durere de cap…”
Și-acum, poate te-ntrebi: ”un gând să fie așa de țanțos, sau chiar așa de grav?”
Eu zic că, cei mai mulți oameni mor, din cauza unui gând, sau a unei combinații fatale (pentru ei) de gânduri. Îmi place să compar acea combinație de gânduri, ca pe o gașcă de borfași ce vin să-ți facă rău. Dacă venea doar unul, parcă îl acceptai altfel, dar, când vezi gașca, te îngrozești și, din nefericire, cei mai mulți dintre noi, cădem…
Totuși, dacă pentru un măcelar, el se luptă cu un set întreg de cuțite specializate, pentru a separa carnea de oase, noi de ce n-am analiza să vedem care este treaba noastra și să cercetăm, în vederea priceperii, să găsim și să folosim uneltele necesare pentru a duce misiunea la un bun final?
Ce-ar fi ca măcelarul să spună: ”eu n-am nevoie de niciun cuțit! îmi voi folosi doar mâinile!”?
Ori, tot măcelarul să-l vedem îngrozit complet de acel animal sacrificat. Și în loc să folosească abilitățile sale și uneltele, se ascunde în spatele oalelor și stă și tremură de frică și de groază, ajungând să moară de foame…
Nu-ți cere nimeni să fii erou. În schimb, un om treaz, ajunge să fie un adevărat viteaz.
Iar, dacă revenim în cazul măcelarului, acel animal, este născut într-o fermă (ori o gospodărie), crescut de alți oameni, sacrificat, poate tot de alții, separată carnea și oasele de măcelar, iar de acolo, ajunge în mâinile unor gospodine, ori bucătari, ce o vor prepara și alții vor mânca și se vor bucura de acea hrană.
Și, chiar dacă unii ar vrea ca tot timpul să fie consumatori, e complet neînțelept să rămâi doar acolo, ignorând întreg lanțul de procese.
Chiar, aș merge până acolo, să afirm că: dacă consum, mai mult decât produc, sfârșitul groaznic e următoarea stație, unde păresesc trenul…
Asta nu înseamnă că fac ceva pe propriile forțe, ori prin folosind înțelepciunea mea…
Eu pe acestea le văd ca fiind apa și pâinea, ce, întotdeauna vin din exterior. Iar pentru că vreau să fiu mai specific, în cazul meu, eu cred că cea mai bună înțelepciune, vine însoțită și de o putere/forță, ce depășește nivelul limitat al oamenilor, dar totuși accesibilă nouă, vine de la Dumnezeu, care, vrea s-o dea, la ai Lui, cu mână largă.
Închei cu doar o singură referință din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia:
Da, El este stânca și ajutorul meu, turnul meu de scăpare; nicidecum nu mă voi clătina.
Psalmul 62:2 VDC
Dumnezeu să fie slăvit în veci de veci, iar El, nădejdea noastră, să ne binecuvinteze pe toți aceia, care ne punem, toată încrederea, în El!