Cu ce se echipează orașele?
În orient, pe vremuri, orașele se echipau cu multe pietre. Iar când locuitorii acelor cetăți vedeau cantitățile uriașe de pietre ce intrau în cetate, se bucurau.
Unii se întristau, deoarece, ei erau aceia care încălcau legea, iar, legea încălcată se pedepsea cu o ploaie de pietre aruncate înspre cel vinovat.
Acum, anii au mai trecut, Europa s-a dezvoltat, s-a mândrit și a îmbrățișat învățătura demonică, denumită diplomatic: ”modernism”.
Și în ce constă acest modernism, când îl aplicăm pentru o cetate, care nu se mai numește o cetate, ci oraș, municipiu, sau chiar metropolă?
În primul rând cetatea însemna loc de apărare. Iar pietrele multe ce erau aduse, erau folosite să întărească, în primul rând zidurile de apărare. De aici și bucuria locuitorilor cetății, când vedeau că pietre mari și puternice erau aduse în cetate.
Ce face modernismul cu pietrele? Le mărunțește, le face praf (și la propriu și la figurat), ca mai apoi să le folosească. Dar nu vrea să folosească deloc puterea pietrei naturale.
Apoi, renunță la tot ce înseamnă natural. Și dacă trebuie numaidecât, folosește un natural hibridizat cu artificialul, sau sterilul.
Și pentru a fi sigur că se înțelege, voi folosi un exemplu concret: iarba a fost înlocuită de gazon, iar copacii roditori, cu niște copaci ornamentali.
Modernismul spune: ”soluțiile moderne oferă un mediu plăcut de privit, ușor de întreținut, iar pentru cei care vor să aibă viață, au viață, dar trebuie să fie steril.”
Când un oraș se laudă cu un număr așa de mare de oameni care-l locuiesc, ce-ar fi dacă oamenii ar avea ocazia să stea la umbra unui dud, la o discuție plăcută și constructivă, în timp ce savurează rodul acelui dud, ca mai apoi, când vine vorba de menținerea și îngrijirea spațiului, ori să fie delegată o persoană, sau o echipă, ori fiecare să își găsească un mod de a se implica?
”Nu!”, strigă modernismul, ”oamenii trebuie să fie cât mai mândri, cât mai distrași cu o singură muncă, pe care s-o urască și să nu găsească nici mulțumire, nici satisfacție, iar relațiile interumane trebuie să fie cât se poate de distante, reci și dacă chiar trebuie să existe, cel mai bine e să fie divizante și certate”.
Hmm…cine înțelege, se poate cerceta.
Eram copil, în clasele mici, iar drumul până la școală, avea duzi, mari, ce ne aruncau o grămadă de dude dulci și gustoase.
Acum, vă întreb, când ați mâncat ultima oară dude?
Știu că dudele erau un proiect al comuniștilor. Dar totuși ei erau o formă incipientă a acestui ”nou curent”.
Anii au trecut, iar duzii au fost înlocuiți cu pomi ciudați, cu coajă semitransparentă, complet sterili, unii cu frunze uriașe, iar alții de o altă culoare.
Cam asta înseamnă în modernism diversitatea: diversitatea de hibrizi, nu diversitatea naturală, creată de Dumnezeu.
Pe lângă faptul că nu rodesc nimic, nici nu procrează, coaja e semitransparentă, ori au frunzele uriașe.
Haideți să analizăm puțin ce însemnătate au aceste detalii.
Frunzele uriașe, le putem înțelege ca lăcomia de bani, iar coaja semitransparentă, înseamnă că rolul soției și a soțului nu mai sunt distinct deosebite, ci se omogenizează în modernism.
Iar dacă scoarța (soțul), trebuie să protejeze miezul (soția și copiii), de pericolele și intemperiile de afară, modernismul vrea scoarța să fie cât mai absentă, să poată ataca miezul, transformând miezul într-o scoarță, pentru a inhiba creșterea și sănătatea copacului.
La întrebarea de mai sus, cu dudele, mâncate ultima dată, de pe jos, într-un oraș modern, aș putea răspunde astfel:
Cam tot atunci când am văzut un animal domestic, ierbivor, păscând iarba naturală, de pe lângă trotuarul din fața casei.
Și acum, pot pune următoarea întrebare: ”Ce capră, sau oaie, sau vacă, sau găină, ar găsi plăcere în a mânca gazon? Cât timp ar mai rămâne sănătoasă, dacă gazonul ar fi singura sursă de mâncare? Și cât de bun ar mai fi laptele, sau carnea dat de un astfel de animal, care se hrănește doar cu gazon?”
Acum, noi, care ar trebui să rodim din plin roadele Duhului Sfânt și să creștem în cunoștiința Cuvântului lui Dumnezeu, cum am putea să rodim, dacă noi ne bucurăm de faptul că trăim o viață izolată, sterilă, hrănindu-ne cu gazon?
Ce lucrează în noi, o hrană artificială, care ne distrage de la adevăratul rol al nostru? Boala și moartea.
Unde am fi dacă ne-am hrăni zilnic cu Biblia?
Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământești, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.
Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoșținței lui Dumnezeu, și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.
2 Corinteni 10: 4,5 VDCC
Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.
1 Petru 2:5 VDCC
Ajută-ne Doamne, te rugăm! Amin.
A lui Dumnezeu și Tatăl nostru să fie slava în vecii vecilor! Amin.