Erau ei pregătiți să moară?
Deoarece lumea trăiește o perioadă paradoxală: deosebit de sensibilă la anumite subiecte și deosebit de insensibilă și indiferentă față de cele mai multe din ele, va trebui să vă avertizez că, articolul acesta nu este pentru oricine, pentru că vor fi descrise scene greu de acceptat, cu un impact puternic emoțional.
Acestea fiind spuse, putem trece la subiectul nostru de astăzi, doar cu audiența triată puternic.
Domnul mi-a arătat o lucrare dură, care încă îmi face să-mi tremure spatele.
Pe o bucată de pământ, cu mici dealuri (adică, nu o suprafață perfect dreaptă), văd o mașinărie care avea ca o grindă pe ea. Acea grindă era deplasată de un mecanism înainte și înapoi cu o putere incredibilă.
Și aceasta, pentru că, în capătul grinzii, era o altă grindă, care intra în pământ. Deci, pentru a putea vizualiza corect, mașinăria deplasa grinda de pe ea, pe o mișcare paralelă cu pământul, iar grinda din capăt, prinsă de aceasta, intra în pământ, făcând niște șanțuri destul de adânci. Acele șanțuri, le vom numi tranșee.
În timp ce mașinăria respectivă mișca grinda respectivă, văd și destul de mulți oameni pe lângă acele tranșee. Și, până să îmi dau seama de alte detalii, văd cum oamenii încep să fie măcelăriți, striviți, tăiați în bucăți de mecanismul de săpare al mașinăriei. O scenă groaznică…
Bucățile de oameni cădeau în tranșeele proaspăt create și erau amestecate cu pământ…
Apoi vine Domnul, îmi ia privirea de acolo și-mi pune întrebarea aceasta: ”Erau ei pregătiți să moară?”
Și când mă uit în jurul meu, eram într-o mare sală de amfiteatru, ca într-o sală de cinematograf și-apoi am înțeles că acele scene cumplite le-au văzut și ceilalți din sală. Iar întrebarea aceasta, Domnul ne-o punea la toți.
Apoi, pe scenă, Domnul îmi arată că vin niște demoni și spun așa: ”Oricum suntem prea mulți!” și-mi spune așa: ”Când îi veți auzi spunând așa să știți că ei vor să vă facă și vouă aceleași lucruri cumplite, dar spun aceasta ca să vă înmoaie și să vă distragă, pentru că, acum sunteți prea mulți ca ei să vă atace într-o luptă directă și dreaptă.”
Uau…
Apoi, mă întorc la Biblie și găsesc capitolul 7 din cartea Eclesiastul…
Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îți aduci aminte de sfârșitul oricărui om, și cine trăiește își pune la inimă lucrul acesta.
Mai bună este întristarea decât râsul, căci, prin întristarea feței, inima se face mai bună.
Inima înțelepților este în casa de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.
Eclesiastul 7 de la 2 la 4 VDCC
Și când mă uit spre Domnul, El îmi spune așa: ”întipăriți-vă adânc în inimă întrebarea aceasta și fiecare să se includă în ea: erau ei pregătiți să moară?”
Iar prin includerea în această întrebare, eu spun așa: ”Sunt eu pregătit să mor? Dacă eram în situația de acolo, aș fi fost pregătit să mor?”
Apoi, capitolul 7, din Eclesiastul mă îndeamnă câteva versete mai jos să caut să fiu un om înțelept, echilibrat și să caut înțelpciunea.
Dar totuși, cel mai mult, parcă îmi place sfârșitul capitolului, prin care, autorul, își deschide sufletul și scrie așa:
Numai iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe șiretenii.
Eclesiastul 7 cu 29 VDCC
Iar această concluzie te smerește și te face să recitești capitolul acesta. Și, de data aceasta, atenția îți cade pe versetul 8:
Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui; mai bine cel bun la suflet decât cel îngâmfat.
Eclesiastul 7 cu 8 VDCC
Și, continunând așa, te trezești că tu tot studiezi, meditezi și cugeți la Cuvântul lui Dumnezeu, care, te ține mereu pregătit și în cercetare, să mergi, prin credința în Domnul Isus Hristos, acasă.
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.