Săptămâna aceasta, aș vrea să medităm la subiectul: ”Lumina aprinsă în întuneric”.
Îmi aduc aminte de o scenă din copilărie, care se repeta, dar niciodată nu ne așteptam. Mă refer la scena când se lua curentul.
Acea scenă, atât de ciudată… Parcă abia atunci conștientizai cât e de noaptea, cât e de gros întunericul…
Pe vremea aceea nu erau telefoanele echipate cu lanternă. Și-mi amintesc cum părinții ne spuneau să căutăm să ne liniștim, iar ei, în timpul ăsta căutau chibriturile și lumânările.
Îmi amintesc că erau și cazuri când era o lanternă prin zonă și cu ajutorul ei, se aprindeau mai repede lumânările. Dar, de obicei, noi, copiii obișnuiam să ne jucăm cu lanterna, în timpul zilei, consumându-i bateriile, ori punând-o într-un loc uitat chiar și de noi.
Și uite așa, lumânarea era aprinsă, ne adunam în jurul ei și începeam să vorbim.
Lumina era slabă și pâlpâia constant. Dar, măcar ne puteam vedea unii pe alții, iar dacă căutam ceva, găseam repede destinația, fără să ne împiedicăm pe drum.
Acuma, nu știu dacă și cât de mult și voi ați savurat această amintire de tip pildă. Oricum, indiferent de nivelul de străpungere la care ai ajuns, mă interesează să avem un numitor comun.
Iar acest numitor comun este: Lumina lumii, care este Domnul Isus Hristos!
Isus le-a vorbit din nou și a zis: ”Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”
Ioan 8:12 VDCC
Și de aici începe frumusețea. Domnul Isus Hristos spune că trebuie să-L urmăm pe El, pentru a umbla în lumină și pentru a avea lumina vieții.
Asta ce înseamnă? Că dacă am fost luminat o dată, sunt asigurat pe veșnicie? Sau dacă am crezut o dată, viața veșnică îmi este asigurată? Nicidecum!
Umblarea cu Hristos, este elementul cheie aici, care ne va îndrepta atenția înspre sfințire.
Dar, sfințirea aceasta, vine în urma pocăinței.
Pentru că, la început eu eram în întuneric. Lumina s-a aprins, iar eu mi-am văzut păcatul, care mă condamna la o viață trăită în robie, iar finalul, era unul cutremurător: moartea veșnică, în iad.
Astfel m-am pocăit: mi-am recunoscut păcatul, l-am mărturisit și m-am aruncat cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu.
Apoi, pentru că am auzit Evanghelia Păcii, am crezut din toată inima mea, că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți și am mărturisit cu gura mea că Isus este singurul meu Domn și Mântuitor și astfel am fost mântuit prin credința în El.
Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.
Romani 10:9 VDCC
Dar, această credință trebuie să fie ceva permanent, nu episodic. Adică, nu mă bucur de lumină, doar când ea pâlpâie la început, într-o încăpere mare, o luminiță mică.
Viața de sfințenie, mă va îndrepta înspre a fi și eu Lumina lumii, fiindcă viața mea de sfințenie, înseamnă de fapt, să fac totul, nu pe puterile mele, ci prin Duhul lui Dumnezeu, îmbrăcându-mă astfel cu neprihănirea, cu Domnul Isus Hristos.
Chiar Domnul Isus Hristos spune așa în Matei 5:14, în predica de pe munte:
Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.
Matei 5:14 VDCC
Dar, nu spune, un început de cetate, sau o temelie de cetate. Ci, o cetate așezată pe un munte, ce nu poate să rămână ascunsă. Asta înseamnă că este o cetate matură.
Că, nu poți spune că ai bătut o cetate dărâmată, sau în construcție, ori, o temelie de cetate.
Doar ai ajutat la încetinirea lucrărilor, dar cetate n-ai cucerit. Doar în cazul în care chiar era o cetate întărită.
Ar mai fi multe de spus aici, din perspectiva atacatorilor, care sunt atrași de o cetate frumoasă, bogată, așezată frumos pe un munte. Dar, poți tu medita la aceasta, ori, poate, vorbim altădată, într-un articol viitor.
Ce este important totuși aici, în contextul articolului nostru, este că: doar un creștin matur, crescut de Domnul, care trăiește credința, nu la nivelul de nou născut, ci, la statura de om mare, trăiește neprihănirea în permanență.
Aici, el, este echipat cu toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6:14).
Și, acest nivel se numește: ucenicul lui Hristos, crescut și trimis.
Dacă până acum am văzut creșterea, haideți să vedem trimiterea:
Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: ”Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pâmânt.
Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.”
Matei 28:18-20 VDCC
Citiți și versetele de mai sus, și veți vedea că această trimitere este făcută ucenicilor, care au stat aproape de Domnul și s-au lăsat crescuți de El.
De aceea, dacă încă nu mă trimite Domnul, este pentru că eu încă n-am crescut. Iar dacă am crescut, trimiterea este aceeași, modul diferă de la om la om, bazat pe ceea ce El a pus în fiecare din noi.
Dacă nu sunt crescut, să nu abuzăm de îndelunga Lui răbdare, ci să răscumpărăm vremea, să ne pocăim și să creștem în credință. Iar dacă ne-a trimis, să creștem din putere în putere, proslăvindu-L pe Dumnezeu în toate.
Astfel, vom fi noi, lumina lumii, mărturisindu-L pe Isus ca Domn și Mântuitor și pe El răstignit, acestei lumi, aflate în întuneric și în robia păcatului, ce se îndreaptă cu pași repezi spre iad…
Dacă ai dragostea lui Hristos, nu-i vei putea lăsa să se ducă acolo, fără să le spui de: Vestea bună a mântuirii, prin credința în Domnul Isus Hristos!
Domnul să ne binecuvinteze pe fiecare în parte!
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.