Este cunoscută imaginea cu cei doi pictori ajunși într-o celulă, în care unul desena gratiile, iar celălalt, libertatea de după gratii.
Ori dezbaterea dintre cei care se uită la un pahar pe jumătate plin. Iar aici discuția este chiar relevantă, deoarece, cine sunt eu să judec că 100 ml de lichid, e mai important decât aceeași cantitate, în volum, a aerului ce umple cealaltă jumătate?
Hmm, și dacă tot am căpătat trecere, voi mai folosi un alt exemplu: ce rezolvăm dacă rezolvăm misterul produs de întrebarea: „ce-a fost mai întâi? Oul, sau găina?”?
Nici nu se putea ieși din introducere, decât prin introducerea întrebării în interiorul altei întrebări.
Înainte de a da ochii peste cap, ori chiar să îți dorești să părăsești aici discuția, mi-ar plăcea să știi că pusul de întrebări este o obsesie pentru mine.
Totul a început când am putut spune răspicat: „de ce?”
Ca ulterior, de la nivelul minții să-l pot expune, într-un canal de comunicare, într-un limbaj standardizat și înțeles de receptori.
Dar ce să vezi? Mi-am dat seama că poți scoate din sărite și pe cel mai flegmatic personaj posibil, insistând cu întrebarea asta: „de ce?”
Ca după aceea să te întrebi: ce-i mai enervant? Infinitatea de ce-ului, ori epuizarea stocului disponibil de răspunsuri?
În fine, dacă ceva te obsedează, revii la el, sau ea, mereu mereu, chiar și dacă, pot fi în cazul în care, un câine se întoarce la ce a vărsat.
– Bine, aici nu e doar o obsesie, ci și o dependență!
– Da bine zici! Obsesia va genera acea dependență, ce va fi (aproape) imposibil de eliminat.
Nu vreau să judec și nici să fiu judecat de oameni. În schimb, aș vrea să scriu aici niște cuvinte de aducere aminte.
Am hotărât ca obsesia mea să fie înțelepciunea. Cu ea, vreau să ajung să înțeleg Cuvântul Sfânt, ca mai apoi, prin Isus Hristos, s-ajung la veșnicie.
O veșnicie alături de Domnul meu, o fericire desăvârșită!
Doamne dă-mi putere, înțelepciune, pricepere și te mai rog: umple-mă cu Duhul Tău cel Sfânt!
Doamne, binecuvintează în mod special, pe oricine va citi aceste rânduri!