Un țurțure își părăsește locul
Suntem într-o zonă muntoasă. Sus, în vârful muntelui, este o casă. Iar, pe acoperișul casei s-au format mai mulți țurțuri de gheață.
Fiecare are locul lui, așezat la o distanță egală unii de alții. Totuși, nu toți sunt la fel.
De fapt, fiecare are particularitățile sale. Unul e mai lung, altul mai scurt, unul e mai drept, altul mai puțin, unul e mai subțire, altul e mai gros.
Și aceste trăsături, fac fiecare țurțure, chiar dacă poate sunt detalii minore, să fie extrem de diferiți. Și da, la bază, toți sunt același lucru: o apă înghețată.
Dar când văd țurțurii pe casă îmi vine-n minte gândul: ”dar nu era cald mai înainte?”.
”Ba da! Dar, a venit timpul ca frigul să izgonească căldura de pe munte. Bineînțeles, pentru o perioadă.” Și cum am auzit acest răspuns m-am îngrozit și m-am liniștit în același timp.
Și dacă acum frigul a primit putere, am fost pregătit din timp și de acum, cu mulțumire și în tăcere privesc spre munte și-aștept în răbdare ca Dumnezeu să închidă gura frigului și să dea putere căldurii să vină și în zona mea.
În timp ce pășesc încet prin zăpada groasă, îmi zice Domnul să privesc înspre acoperișul casei din vârful muntelui.
Și când privesc, văd un țurțure, care, din cauza lungimii și grosimii lui s-a umplut de mândrie și s-a aruncat cu toată puterea jos, zicând el:
”M-am săturat să stau de pomină aici! Am lumii multe de arătat!”
Și cum s-a aruncat, a început să strige tare: ”Veniți de priviți mărețul țurțure care poate să zboare!”
Striga și striga, iar eu mă uitam că vremea lui de glorie înseamnă de fapt o secundă. Urma să cadă jos și gata. Dar Domnul mi-a zis: ”Nu! Pe acesta l-am îngăduit să facă o zarvă mai mare, ca cei care ascultă de Mine, să primească de la Mine, o măsură îndoită de pricepere.”
Așa că, îmi iau binoclul și urmăresc secvența cu atenție.
Și cum cade țurțurul jos, aterizează pe-o pantă de gheață, care îl propulsează și prinde o viteză și mai mare. Apoi, cu viteza unei săgeți aprinse porni la vale și atrăgea cu el destul de multă zăpadă, care se lipea de el și astfel, cu cât cobora mai mult, cu atât era un bulgăre mai mare.
În timp ce eu mă uitam la bulgărele de zăpadă cum se făcea văzând cu ochii, din ce în ce mai mare, lumea se adună în jurul lui.
Oo, și câtă lume s-a adunat!
Unii aplaudau, alții se îngrozeau, alții i se închinau, alții îl filmau și pozau.
Și acum Domnul îmi spune așa: ”Toți cei care s-au dus la bulgăre să-l vadă, vor avea parte numai de o măsură de frig în plus, pe care unii n-o vor putea duce mult timp.”
Acum, stăteam și continuam să mă uit, dar, în acest timp, meditam la cuvintele Domnului, din care nu înțelegeam multe. Dar, ca o mahramă mi s-a dat de pe ochi când, bulgărele de zăpadă, imens în dimensiuni, se apropie cu viteză de mulțimea care îl aștepta la poalele muntelui.
Și când spuneam că bulgărele va lua o parte din mulțime, acesta este direcționat înspre o rampă ce face ca bulgărele să zboare deasupra mulțimii.
”Vedeți? Priviți și vor țurțuri, dar și voi, oamenilor! Priviți înspre mine și închinați-vă mie!”, striga din toate închieturile țurțurul de gheață, din interiorul bulgărului imens de zăpadă.
Unii îl ascultau, pe când ceilalți erau doar înmărmuriți.
Zborul bulgărului imens se termină cu o aterizare în forță, în râul de dincolo de drum.
Și cum ajunge în râu, stropește pe toți oamenii care erau acolo.
”Aa! apa rece, pe acest ger, este măsura de frig în plus, pe care unii n-o vor putea s-o ducă mult timp! Mulțumesc Doamne că tu îmi vorbești și mă crești în acelați timp!”
Ei, acum oamenii s-au divizat puternic. Zarvă, agitație, chiar nebunie vedeam manifestată în mulțimea de oameni. Unii și-au venit în fire și au fugit repede acasă să se schimbe de hainele ude și să se încalzească la focul din casă.
Dar unii, care nu făcuseră focul acasă, au mers în casă, doar ca să înghețe în privat.
Totuși, ce mi-a atras atenția, a fost, o grupare de oameni, care s-au apucat să studieze urma bulgărelui de zăpadă. Aceștia au înghețat primii.
Mirat și apăsat de ce vedeam, aud din nou cum Domnul îmi vorbește și-mi spune:
”Acum, uită-te la munte fără binoclu!”
Mă uit și văd frumusețea muntelui și casa din vârful lui. Dar, nu mai pot vedea nici hainele ude ale oamenilor din mulțime, nici agitația lor și nici urma bulgărelui de zăpadă. Fără binoclu, e ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Și, imediat mă umplu de pace și mulțumire!
O Doamne, cât de mare ești și cât de mult mă iubești!
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.