Campionul

Pentru că în articolul de ieri am atins un subiect sensibil, într-o manieră mai directă, astăzi încerc să o prezint într-o manieră mai plăcută.

Așa că, urmează o poveste, inspirată din fapte reale. Sper să îți placă.

Ianuarie 2004. Afară era un frig de-ți înghețau mâinile, chiar și dacă le țineai în buzunare, învelite în mănuși.

Cocoșul abia dădea să se trezească. Dar când văzu că încă e noapte și cât ger voia să-i intre în gâtiță, făcu repede o vocaliză și strigă o singură dată, mai repede ca niciodată: „haideți sus, că-i dimineață!”. Apoi se duse înapoi, să își aștepte doamnele să se trezească.

Prin parcul din fața maternității, o asistentă, se grăbește să ajungă cât mai repede, în interiorul spitalului, să nu care cumva să întârzie, dar și să scape de frigul ce o cuprinse.

Numai că, cam pe la zece pași de intrare, auzi ceva. Erau mai multe voci. Se hotărî să facă un mic ocol să vadă despre ce e vorba.

A ajuns in dreptul unei cutii, unde era chiar Lala, o cățelușa tare cuminte.

Născuse 5 pui. Erau așa frumoși. Ei stăteau la cald, cu țâța-n gură și înveliți cu șoldul mamei.

Dar Lala, radia de bucurie. Era bucuroasă că s-au terminat durerile acelea cumplite, iar de acum, putea să se odihnească puțin.

Dumnezeu o trimisese pe asistentă la ea, nu s-o admire, ci să-i de-a puțină apă. Dar mai era un alt motiv.

Asistenta hotărî să meargă în spital, să aducă un recipient în care să-i pună apă și să caute și ceva de mâncare.

Iar când se întoarse, când îi așeza oala cu apă călduță, auzi o căzătură.

Ridică ochii și văzu o mamă tânără. Trebuia să nască. Abia mergea. Iar căzătura auzită mai devreme era geanta pe care o ținea în mână. De-acum nu se mai simțea în stare să se ridice. Iar pe de altă parte, copilul voia să iasă.

Tremura tot. Era și frig, dar în special de la contracții.

Când o văzu, înțelesese asistenta motivul pentru care Dumnezeu o trimisese afară. Așa că, o ajută, pe tânăra Maria, să intre repede în spital, cu tot cu geantă.

Cam într-o oră, era la nașteri, iar după un episod de groază, copilul ieși afară.

Un băiețel ce luă chiar nota zece.

„Am să-i pun numele Costică”, se gândi Maria. Așa că, puse copilul la sân și îl admira. Băiatul îi umplea sufletul de bucurie, că parcă uită complet de durerile de mai înainte.

După ce copilul a adormit, l-a pus în pătuțul de lângă ea și ațipi.

Apoi, la scurt timp, tresări puternic și se trezi. A avut un vis cumplit.

În vis, Costică, tatăl, când o văzu acasă, având copilul în brațe, se apucă s-o bată și să-i zică că el nu vrea copilul.

Dar asta era doar în capul ei. De fapt, ei nu vorbise niciodată despre asta.

A încercat să facă avort, dar avusese un vis în care era ea în locul copilului. Venea un instrument de chirurgie și îi smulgea bucăți din ea. Visul a marcat-o atât de tare încât nu a mai putut accepta gândul unui avort. Atunci își spuse: „nu-mi pot omorî copilul…”

Dar visul acesta nou, băgă o frică în ea, încât spre seară, nu mai știa ce să mai facă. Să meargă acasă cu copilul și să fie omorât de tatăl său? Nu! Voia să îl salveze cumva.

Așa că, singura soluție, ce îi suna ei bine, a fost să fugă din spital și să îl lase, în grija lui Dumnezeu.

Dimineață, când vine asistenta să facă baie la copii, văzu că mama dispăruse. Dă anunț, o caută prin spital, dar mama, nu mai era.

Atunci, se pune problema așa, într-o ședință de urgență: „ce facem cu el?”. Chiar dacă este o procedură standard, cu toții parcă simțeau că altceva trebuiau să facă în cazul acesta. Așa că, la unison afirmă toți că: „va crește aici, în spital!”.

Zis și făcut.

Anii au trecut și copilul deja știa orice loc din acel spital. Era un ajutor pentru oricine. Ajuta atât la curățenie, cât și la bucătărie. Știa să vorbească frumos, indiferent de cine-i stătea în față.

Pe lângă toate aceste calități, avea una mai specială. El alerga. Dar alerga atât de mult, că putea să alerge chiar și-n somn, fără să simtă că obosește.

Cum pentru noi este clipitul ochilor, sau respiratul, așa era pentru el alergatul.

Dar într-o zi, la masă, se ridică și spuse:

– Vă mulțumesc din inimă pentru tot ce ați făcut pentru mine. Vă mulțumesc pentru că m-ați crescut, mi-ați hrănit trupul și sufletul, iar inima mea (lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji), voi ați umplut-o cu o dragoste părintească… Vă mulțumesc! Acum, totuși, trebuie să plec. Mă duc să îmi pun talanții în negoț. Am să fug până la București.

Și uite așa, cu multe lacrimi vărsate, băiatul nostru se dezlipește de familie și pleacă, în fugă spre a-și găsi în viață scopul.

De-acum, noi stăm și-l așteptăm să îl revedem pe acest campion, reprezentând, cu mare cinste, România, la olimpiade.

Nu vă zic numele, îl veți cunoaște!

Dacă ți-a plăcut, nu uita să distribui, să te abonezi la blog, să urmărești și pagina de Facebook și să dai și un comentariu.

Dumnezeu să ne binecuvânteze!