Când lucrurile se strică, ascute-ți sabia!
Cei care încă mai trăiesc, pot vedea adevărul zilelor noastre.
Și, când vedem adevărul și toate valorile și principiile disprețuite și aruncate la gunoi, iar tâlhăria, minciuna, nebunia și toate non-valorile sunt ridicate la standard de principii și valori înalte, ceva, în interiorul nostru se aprinde.
Ce să fie acel ceva? Cred că este Dumnezeu, care ne descoperă, prin Duhul Sfânt, duhului nostru, ce trebuie să facem.
Iar aceasta, noi o percepem ca un impuls, ce vine din interiorul nostru. Numai că, noi, care avem exeperiențe multe cu Domnul, am învățat că nu trebuie să reacționăm impulsiv. Ci, la impulsul primit, noi, ne aruncăm pe genunchi, ne smerim, ne cercetăm și cerem lumină de la Dumnezeu, ca să ne descopere planul Său: ce trebuie, cum trebuie și când trebuie să facem acea lucrare.
Iar când genunchii obosesc, cu aceeași atitudine ne aruncăm în Cuvântul Său și-L cercetăm cu amănuntul.
Pe vremea împăratului Saul, când toată preocuparea împăratului era să caute și să omoare un om, din propriul popor, care luptase, pentru a scăpa poporul de robie, cu nimeni altul decât Goliatul filistean, ce făcea acest viteaz?
Aducea aminte poporului și soldaților ce-a făcut el? Aducea aminte femeilor de versurile compuse de ele despre vitejia lui?
Se ducea la oameni să caute să-i facă dreptate, să i se respecte drepturile?
Nu! Nu! Nu!
Dar ce făcea acest om, după inima lui Dumnezeu?
Fugea de nebunia împăratului, se ascundea și se ruga ca Domnul să-l crească.
Ce-i frumos la istorie, e că noi nu trebuie să așteptăm ani de zile să vedem ce s-a întâmplat cu Saul și cu David.
Ci, vedem și sfârșitul vieților. Unul moare sătul de zile, ca mare împărat, având o seminție veșnic asigurată de Dumnezeu, iar celălalt, mâniosul, care se credea puternic și invincibil, din cauza poziției lui, moare străpuns de propria-i sabie, din pricina nebuniei lui.
Iar nebunia aceasta a fost un dezastru colosal, distrugând aproape toată familia, Ionatan, fiind cel puțin unul din cei nevinovați, dar omorât din cauza nebuniei tatălui său…
Mă cutremur când mă gândesc la aceasta, din postura de tată…
Apoi, mă uit la Iosua, ce-i stă în față o țară bogată, dar întărită și păzită de uriași, iar, în spatele lui, un popor neascultător, nesimțit și neastâmpărat, ce dorește doar să primească și să cârtească dacă nu i se oferă cum dorește și când dorește.
Ne spune Biblia ceva, despre Iosua, ce trebuie amintit aici:
Domnul vorbea cu Moise față în față, cum vorbește un om cu prietenul lui. Apoi, Moise se întorcea în tabără, dar tânărul lui slujitor, Iosua, fiul lui Nun, nu ieșea deloc din mijlocul cortului.
Exodul 33 cu 11 VDCC
Ce făcea Iosua când a văzut cum e poporul pe care Moise îl conduce? Cerea de la Dumnezeu să îl crească pentru ce l-a rânduit El.
Și cel mai tare îmi place, faptul că Iosua, cu toate că era crescut, nu pleacă la război, decât atunci când Dumnezeu îi vorbește în mod direct, clar și personal:
Domnul a poruncit lui Iosua, fiul lui Nun, și a zis: „Întărește-te și îmbărbătează-te, căci tu vei duce pe copiii lui Israel în țara pe care am jurat că le-o voi da; și Eu Însumi voi fi cu tine.”
Deuteronom 31 cu 23 VDCC
În zilele noastre, adică, după ce Domnul Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat și S-a înălțat, urmând ca oricând să vină să ne ia acasă, sabia noastră e Cuvântul Său.
Și dacă sabia lui David și a lui Iosua au fost ascuțite la timpul potrivit, în ani, cu mult înainte ca faptele să aibă loc, de ce vor unii să studieze Biblia numai cât să predice altora?
De ce numai înainte de a fi pus/ rânduit să lupt, să îmi ascut sabia și să mă atrenez un pic cu ea, când regula e alta?
Dacă-L caut pe Dumnezeu, El mă va trece prin încercări, ca să mă antreneze pentru misiunea Lui, pe care El a predestinat-o pentru mine.
Acum, în loc să îmi ascut sabia, de ce aș pierde timpul încercând să înțeleg cum poate Dumnezeu să mă predestineze, în timp ce-mi oferă liberul arbitru?
Căci, numai prin apropiere de Cuvântul Lui, ascuțind sabia și lăsându-mă șlefuit și echipat de El, El îmi luminează mintea și încep să înțeleg și Voia Lui cu privire la misiunea care-mi stă în față și de ce El m-a construit așa.
Iar când încep să înțeleg acestea, realizez că vreau să fiu acel lut, care se gândește la mâinile Creatorului Său, care, dintr-un pământ ce nu vedea lumina soarelui, a ajuns să țină apa, în care Stăpânul își ține apa, în care Își spală mâinile și picioarele sfinte.
Iar dacă noi, care suntem plini de murădie, când ne spălăm mâinile și picioarele într-un lighean, murdărim și apa, ligheanul, săpunul și în jurul ligheanului, Domnul curățește și sfințește și apa și vasul în care El găsește plăcere să Își spele picioarele și mâinile.
Și pe deasupra, acest vas de lut, este încununat și transformat în vas de cinste, pentru o veșnicie.
Cum să nu-L lauzi? Cum să nu te arunci cu fața plină de lacrimi la picioarele Lui, când El, din dragoste, mi-a dat atât de mult?
Ce mare ești tu Doamne! Toată slava Ți se cuvine numai Ție! Slavă Ție în veci! Amin.
Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui noastru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos.
El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.
Tit capitolul 2, versetele 11, 12, 13 și 14 VDCC