Catapulta și cetatea întărită
Pentru a se putea apăra eficient de vrăjmași, o cetate a considerat că soluția potrivită este să construiască ziduri de apărare, în jurul acesteia.
După ce zidurile s-au construit, punctul slab a rămas poarta, pentru că, în timpul zilei, când aceasta era deschisă și oricine putea intra și ieși liber, fără să fie întrebat absolut nimic.
Timpul trecea, și în cetate veneau tot felul de oameni, cu tot felul de idei, unele mai ciudate ca altele.
Oamenii cetății se bucurau de pace, liniște și multă distracție.
”Dacă răul nu mai îndrăznește să vină la noi, ce să facem? Să rămânem triști? Nu! Haideți să ne veselim!”, era gândul tuturor.
Totuși, un înțelept din cetate sfătuiește pe cei din conducerea cetății să pună paznici iscusiți și antrenați la poarta cetății să privească în ochi pe orice om, care vrea să intre, iar dacă ochii acestuia nu aduc pace ușierului, să-l dea pe mâna cercetătorilor, ca să fie cercetat cu deamănuntul. Apoi, dacă va fi găsit vinovat de vreun gând rău, să fie închis. Iar dacă ochii călătorului erau tulburați din cauză că i s-a făcut rău și nu că avea de gând să facă rău, să fie trimis câteva zile la mănăstire, iar după ce va fi eliberat, să poată merge liniștit pe unde-o vrea.
Gândul acesta a plăcut tuturor celor din conducerea cetății și l-au implementat rapid.
Și anii au trecut, iar cetatea devenea din ce în ce mai slabă, din punct de vedere a capacității de a lupta. Iar când copiii celor ce știau cândva să lupte au ajuns să aibă ei copii, aceștia din urmă, au crescut fără să știe cum arată o luptă.
Ei știau doar niște reguli care trebuie urmate și anumite sarcini ce trebuie făcute. Și cum cetatea a fost atât de bine întărită și păzită, vrăjmașii o ocolise cu anii.
Dar ce să vezi?
Într-una din zile, se auzi semnalul de alarmă. Apoi, un mesager, în fugă strigă:
”O mare armată se apropie de noi!”
Conducătorul cetății spuse poporului: ”Au mai trecut armate mari pe lângă noi, dar n-au îndrăznit să vină la noi, stați liniștiți. Dar, dacă au de gând să vină, noi ne vom pregăti.”
Și astfel inimile cetățenilor se liniștiră și fiecare se supunea celor puși mai mari peste ei.
Grămezile de săgeți erau din ce în ce mai mari, săbiile, sulițele străluceau, iar scuturile și armurile erau la dispoziția fiecăruia.
Cu toții erau pregătiți și liniștiți că nimeni nu le va putea face nimic.
Peste câteva zile, armata cea mare apăru.
Soldații viteji, erau văzuți de cei din cetate ca fiind niște puncte. Erau mulți, dar oamenii cetății ziceau așa: ”Când vor vedea că nu pot înainta și că pierd oamenii, vor abandona lupta și vor fugi de la noi, iar în fuga lor, numele nostru va fi și mai temut printre popoare.”
Totuși, un lucru straniu se întâmplă: armata nu înaintă, ci tăbărî acolo, nu foarte departe de zidurile cetății. Erau la o distanță de două lungimi de arc. Și așa trecut prima zi: doar cu priviri.
Totuși, acest privit, a adus în atenția locuitorilor cetății un lucru nemaivăzut.
O echipă de oameni asamblau niște grinzi de lemn, cu mare dibăcie.
Și s-au făcut mai multe astfel de mașinării.
Mașinăria aceasta, arăta ca un fel de praștie uriașă. Iar când locuitorii cetății își dădură seama că această catapultă putea fi încărcată cu pietre mari, ce puteau să le distrugă zidurile, spaima și groaza le umplură inima. Toată liniștea și curajul dispăruse…
Cetatea era îngrozită…
Când catapulta a fost reglată și poziționată, soldații aduc un sac și-l pun în ea, apoi activează catapulta, iar sacul zboară cu putere și trece de ziduri, ajungând în curtea cetății.
Cetățenii se apropie curioși să vadă ce-i în sac. Și când văd, era un sac cu grâu, însoțit de un mesaj:
”Cine vrea să trăiască, să ia din sac și să mănânce, să vadă că nu e nimic otrăvit, iar a treia zi, să iasă din cetate și să vină la noi. Cei care nu vor veni și vor rămâne în cetate, vor fi trecuți prin ascuțișul săbiei și nimeni și nimic nu va mai rămânea!”
Înțeleptul acela de mai sus murise. Dar, în timpul vieții lui, el își ferise copiii de la desfrâul cetății și-i învățase să se bucure de-o viață smerită și să disprețuiască plăcerile de-o clipă. Așa că, copiii lui, luase și mâncase din sacul plin cu grâu. Poporul era înfometat. De la vestea de război, nimeni nu mai făcea mâncare, nimeni nu mai era preocupat de altceva, decât să facă arme și armură.
După 3 zile, când poporul cetății se uitau cu dispreț spre copiii înțeleptului, așteptând ca oricând să cadă otrăviți, îi văzură pe aceștia, mai plini de viață ca oricând. Iar ei, și-au cerut dreptul să iasă din cetate și au fost lăsați, fiind huiduiți și priviți ca pe niște trădători.
Locuitorii cetății erau parcă hipnotizați. Cu mâinile făceau arme și armură, iar cu mintea erau doar cum să-i batjocorească mai mult pe cei care mâncase din sacul inimicilor și plecase la ei, nemaiavând niciun fel de spaimă, sau grijă de armata de lângă ei.
Cu mentalitatea aceasta, se vedeau din nou învingători și le plăcea senzația.
Dar, după ce venise și ultimul sac de grâu, în care mesajul era clar întitulat: ”Ultimul avertisment!”, locuitorii cetății începură să se distreze și să mânânce când văzură că armata își strânse tabăra și se dădu puțin înapoi.
Iar, când sunetul distracției ajunse la urechile generalului, el poruncise așa: ”În coșurile catapultelor puneți pietrele distrugătoare de ziduri, ținți spre ziduri, iar apoi, conform strategiei, intrați și treceți prin ascuțișul săbiei orice are suflare, iar apoi, să-i puneți foc, să ardă complet acest loc întinat! Șansa lor de salvare s-a terminat!”
Iar după ce porunca s-a dat, cuvintele acestea au luat ființă și s-au împlinit întocmai.
Iar Isus a strigat: „Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimise pe Mine. Și cine Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. Dacă aude cineve cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec, căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Pe cine Mă nesocotește și nu primește cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.
Ioan 12, versetele 44, 45, 46, 47 și 48 VDCC
Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredeincioasă, care să vă despartă de Dumnezeu cel viu. Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se impietrească prin înșelăciunea păcatului.
Evrei 3, versetele 12 și 13 VDCC
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.