Povestea firului de iarbă
După o iarnă grea și lungă, într-un final, începe să plece frigul, lăsând să loc căldurii mult așteptate.
Pământul e încă gol și rece. Dar, din acest pământ, apar de nicăieri, mai multe tufe de iarbă.
După un timp, când pământul începu să se mai zvânte și să fie mai călduros, stăpânul grădinii vine și frezează pământul.
”Asta ne mai trebua acuma!”, spuse un fir de iarbă înainte de a fi strivit și măcinat de cuțitele gălăgioase și tăioase ale frezei.
”Iar eu ce fac acum?! Când să mă bucur puțin de liniște și de căldură, acum sunt urmărit de-acest om, care s-a apucat să taie pământul și tot ce-a ieșit din el…”
Dar, aceste fire de iarbă erau pe marginea grădinii, iar frezele nu le-au atins.
O vreme fu pustiu și tăcut acel loc.
Iarba tăiată nu mai era decât sub forma unor tulpini uscate, fărmițate și așezate pe pământ, iar celelalte, de pe margine, înmărmurite de măcelul la care au luat parte, nu mai vorbeau unele cu altele…
O liniște cumplită domnea în toată zona.
Într-una din zile, stăpânul grădinii vine și începe să facă niște șanțuri, niște găuri în pământ și arunca acolo niște semințe, necunoscute de firele de iarbă, apoi le acoperea cu pământ.
Timpul trecea și au început să apară în grădină, din nou fire de iarbă sănătoase, carismatice și pline de voie bună și de energie.
Așa de veselă a devenit atmosfera, încât, niciun fir de iarbă nu-și mai amintea deloc scena cutremurătoare, care se petrecuse cu câteva săptămâni în urmă.
Dar, timid, au început să iasă și alte tipuri de plante, diferite de celelalte.
Și pentru că erau diferite, au ajuns să fie batjocorite, tachinate, ironizate și chinuite de celelalte.
Totuși, într-o zi, vine stăpânul grădinii și începe să smulgă din iarba veselă și celelalte plante, încetul cu încetul, una câte una.
Dar ce să vezi? Pe cele urâte și diferite, uita să le smulgă.
”Unde e dreptatea?”, strigă un fir de iarbă la stăpânul grădinii.
”Ce vrei să spui?”, o întrebă stăpânul.
”Când ai adus frezele, măcar ne-a tăiat pe toate, fără să lași netăiat vreo zonă. Acum, de ce le lași pe cele ciudate și urâte, iar pe noi, cele frumoase, zvelte și sănătoase ne smulgi și ne arunci la gunoi?”
”Mă bucur că m-ai întrebat, pentru că, voiam ca oricare de aici să mă întrebe aceasta. Dar celelalte au fost surde și mute când m-am apropiat de ele. În fine, haide să-ți arăt și să-ți explic această nedreptate a mea, pe care tu o numești așa doar pentru că n-o înțelegi. Vezi tu? Pământul acesta este al meu. Eu sunt proprietarul și stăpânul lui. Iar eu, am hotărât să-l lucrez pentru a produce ceva bun pentru mine. Nicidecum pentru distracție. Cele care nu vor decât să se distreze și să nu producă pentru mine eu le smulg și le arunc în foc. Dar cele pe care voi le disprețuiți, ele vor produce o hrană bună și plăcută, pentru mine.”
”Dar și eu am posibilitatea să fac sămânță! Dar tu ori ne smulgi, ori ne tai, oprindu-ne din a ajunge la starea unde să scoatem sămânța.”, spuse iritată iarba stăpânului.
”Dacă ți-am spus că îți voi arăta și îți voi explica, mă țin de cuvânt. Am să te las să crești, fără să te tai”, spuse stăpânul și plecă, continundu-și treaba.
Timpul trecea, iarba creștea și se confrunta cu diverse și diverse probleme.
Ori soarele era prea violent. Ori melcii și insectele o atacau. Ori furnicile o gâdileau.
Dar, parcă nu mai era așa de atrasă de glumele făcute de iarba care rămăsese pe margine, ori de cele mai noi, chiar dacă acestea erau din ce în ce mai creative.
Se tot uita la plantele acelea disprețuite și necăjite, care tot urâte erau, dar aveau flori și făceau niște roade ciudate și mari, care, când se coceau, erau transformate din verde, în roșu, un roșu viu și strălucitor. Iar când stăpânul venea, le culegea având o bucurie atât de mare, că iarba noastră se umplu de invidie pe acele plante.
”Lasă că le voi arăta eu lor! Stăpânul m-a lăsat să cresc și eu voi scoate multă sămânță, iar el va veni și va culege și de la mine cu o bucurie și mai mare!”, își spuse firul de iarbă și se concetra de acuma să rodească cât mai mult.
Rodise incredibil. Făcuse atât de multe semințe, că, de-abia de se mai putea ține… Toate erau coapte, numai bune de cules.
Iar când veni stăpânul, strigă iarba la el: ”Ai uitat de mine? De ce nu vii să mă culegi și pe mine, să te bucuri și de mine?”
”Oo… n-am uitat de tine, dar eu nu mă pot bucura de sămânța ta, pentru că e toxică pentru mine… Și pentru ca la anul, sămânța aceasta multă și coaptă, dacă o voi lăsa aici, se va înmulți prea mult, luând din lumina plantelor mele, iar ele nu se vor mai dezvolta. Așa că, va trebui să te tai și să te arunc în foc, să arzi și tu și sămânța ta, pentru că, pentru mine nu-mi folosești la nimic.”, spuse plin de pace, dar întristat în același timp stăpânul.
”Cum adică? Dar mi-am spus că îmi arăți și îmi explici! Și pentru că nu m-ai tăiat, am putut să văd, că tu vii și le culegi roadele celor care rodesc și tare te mai bucuri de ele. Așa că, dacă asta mi-ai arătat, asta am făcut și eu! Am lăsat veselia și mi-am dedicat toată energia pe a rodi. Și asta am scos cu mult efort. Iar tu îmi spui că nu e bun de nimic și că mă arunci pe mine și toată munca mea în foc? Am zis eu bine că ești nedrept!”, zise dezamăgită firul de iarbă.
”E drept că ai luat aminte la ce fac plantele roditoare și ai rodit. Numai că, eu cu aceste roade ale tale chiar n-am ce face și le voi arunca în foc. Dar, pentru că ai căutat să iei aminte și să fii ascultătoare, îți voi da șansa să fii transformată, pentru a-mi fi mie de folos.”, spuse stăpânul.
”Orice-mi vei cere stăpâne! Eu vreau să trăiesc pentru a rodi pentru tine, pentru că vreau să îmi dedic toată viața mea, să fiu bucuria ta!”, spuse hotărâtă iarba.
”Mă bucur să aud aceasta! Va trebui să îți pui toată încrederea în mine și să asculți de tot ceea ce îți poruncesc să faci!”, spuse serios stăpânul.
”Orice, oricând sunt doar la dispoziția ta, stăpâne!”, afirmă cu glas tare firul de iarbă.
”Intră în această capsulă de sămânță, pe care eu voi planta, la timpul potrivit! Tu nu vei mai fi iarbă, ci vei fi o plantă roditoare! Iarba va muri și va ieși prin transformarea Mea, de Dumnezeu, o făptură nouă, capabilă să rodească prin Duhul Meu cel Sfânt, roadele plăcute Mie!”, spuse Stăpânul, pe care iarba în sfârșit, a putut să vadă deslușit că nu e vorba de un stăpân oarecare, ci e vorba de Dumnezeu, Creatorul.
”Oo Doamne! Ce dar măreț mi-ai oferit mie! Să pot să-ți fiu util și pe placul Tău! Merită să mor și să trăiesc numai pentru aceasta!”, spuse îngenunchiat firul de iarbă.
Acum, inima ierbii începu să bată și se trezi că e plină de bucurie, o bucurie profundă și deplină, care țâșnea din interior…
Și uite-așa, timpul trecu, iar anul următor, fostul fir de iarbă, acum a ajuns să fie batjocorită și necăjită de celelalte buruieni, pentru că era o roșie.
Dar, roșia aceasta și-a adus aminte de bucuria Stăpânului când culegea roadele roșiilor, iar ea, pe când era încă un fir de iarbă, a fost apreciată munca ei, de a rodi.
Numai că acum, în urma transformării, poate să rodească ceva bun și de care Stăpânul se folosește și se bucură.
Așa că, hotărî să se dedice într-u totul creșterii și să rodească cât mai mult, ignorând batjocura, ironia și răutatea celor din jur, punându-și toată încrederea în Stăpânul ei, că El va veni și-o va face să crească și să rodească sănătos, ocupându-Se El, de buruienile sufocante, făcându-i dreptate.
”Îmi pare rău Doamne că am spus despre Tine că ești nedrept! Dar am înțeles acum că Tu ești Dreptatea!”
În una din zile, veni Stăpânul și o legă de-un stâlp drept, iar apoi începu să-i rupă niște frunze galbene și niște muguri dintre frunze.”
Experiența aceasta a fost una foarte dureroasă și parcă îi veni să strige: ”De ce-mi faci asta mie Doamne?”.
Dar, când să strige, văzu scris pe stâlp așa:
Eu sunt adevărata Viță și Tatăl Meu este Vierul.
Pe orice mlădiță care este în Mine și n-aduce rod, El o taie, și pe orice mlădiță care aduce rod, o curățește, ca să aducă și mai mult rod.
Acum voi sunteți curați din pricina cuvântului pe care vi l-am spus.
Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod dacă nu rămâneți în Mine.
Ioan 15, versetele 1,2,3 și 4 VDCC
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.