Cubul Rubik – o altă perspectivă
Nu știu câți din voi puteți să rezolvați acest tip de puzzle, dar mi-aș dori să cred că toți.
De ce? Pentru că, în primul rând, misterul a fost elucidat și soluțiile sunt la îndemâna oricui vrea să le caute.
Și, în al doilea rând, dacă ai fost suficient de curios și de smerit, cu un pic de disciplină ai reușit nu doar să-l rezolvi o singură dată, ci să observi anumite detalii de mecanica cubului, prin care ai reușit să îl rezolvi mai repede. Și bineînțeles, trebuie amintită și ”mama învățăturii”, care e repetiția.
Acum, cineva se uită la sine și spune: ”Sunt prea bătrân eu pentru asta!”. Iar pentru cei care acceptă astfel de gânduri, aș spune varianta mea: ”Să învăț înseamnă să mă mențin tânăr și în viață!”
Ce-ar mai fi de zis aici, până să schimbăm perspectiva?
Poate doar atât: procesul de învățare este unul plictisitor și neinteresant, dacă ne uităm la el doar din perspectiva procesului în sine și anume: niște pași care trebuie urmați cu rigurozitate.
Totuși, cei care trec de această barieră, trec pentru că au privit înspre viitor, cu o nădejde ce le-a dat curiozitate și smerenie, iar la final, au primit și disciplina, ca bonus.
Acestea fiind spuse, putem schimba perspectiva.
Cum ne place nouă să stea cubul rubik? Toate piesele la locul lor.
Și dacă știm să îl rezolvăm și întâmplător îl găsim amestecat, ne luăm câteva momente ca să-l readucem la forma ordonată. De ce? Pentru că nu e normal și nici frumos și nici benefic.
Ba chiar parcă stârnește în noi un disconfort, ce ne părăsește abia după ce le-am pus fiecare piesă la locul ei.
Totuși, cum se face că unii numesc haosul, diversitate? Sau anormalul să fie normal?
Asta nu-i de fapt o lene? Și această lene ce rădăcini are? Nu cumva e mândria?
Și această buruiană ce rodește ea? Un rod otrăvitor, ce chinuie, dezumanizează și în cele din urmă, duce la moarte…
Acum, pentru că modernismul a adus foarte mult timp liber în viețile noastre, consider că e la îndemâna oricui să se smerească și să fie curios să învețe cât mai multe. Îmbătrânirea se oprește, ba chiar dă înapoi când încep să lucrez cu ființa pe care Dumnezeu mi-a dat-o în dar, ca s-o administrez responsabil.
Dar, ca tot ce construiesc să fiu sigur că va rămâne în timp, eventual pe mai multe generații, trebuie să mă ancorez pe o temelie care nu pleacă, nu se schimbă cu vremea și e puternică.
Iar pentru aceasta, eu personal nu cred că există altceva (și da, am căutat) decât credința în jertfa Domnului Isus Hristos.
Pe această Temelie, sau cum este o cântare Stânca mea, pe Stânca mea, construiesc, învăț și cresc, întinerind și rodind prin Duhul Sfânt roade sfinte, curate, bune, ce mă apropie de viața veșnică.
Și poate cel mai important e că trebuie să fiu smerit, curios și cu disciplină ca să reușesc să citesc, studiez, îmi însușesc și trăiesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu este stânca mea la care găsesc un adăpost, scutul meu și puterea care mă mântuiește, turnul meu cel înalt și scăparea mea. Mântuitorule, Tu mă scapi de silnicie!
Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul? Și cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?
Trăiască Domnul și binecuvântată să fie Stânca mea! Înălțat să fie Dumnzeu, Stânca mântuirii mele
2 Samuel 22: 3, 32, 47 VDCC
Domnul este lumina și mântuirea mea. De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele. De cine să-mi fie frică?
Psalmul 27: 1 VDCC
A lui Dumnzeu să fie toată slava, în veci! Amin.