Drumul cel alb
Un drum drept, clar și sigur, ce te va duce cu siguranță la destinație, nu e un drum pe care vrei să stai?
Răspunsul clar și răspicat este: ”Nu!”
Acest drum, ce pe deasupra e și foarte îngust, nu a fost creat ca cineva să stea pe el. „Ori înaintezi, ori îl abandonezi!”, este regula acestui drum alb.
Și vom începe cu cei care aleg să îl abandoneze.
Când trebuie să merg pe-un drum alb, la fel de lat, precum cel din imaginea de mai sus, e foarte simplu să pășesc pe lângă.
Când lângă e drept și doar culoarea e schimbată, nici nu sesizezi de cele mai multe ori c-ai început să mergi pe alt drum, chiar și cu o jumătate de picior.
Și aceasta este prima categorie de oameni care aleg să abandoneze drumul. Pentru că, li se pare că ”se chinuie degeaba mergând pe drumul cel alb și îngust, când pot merge mult mai eficient și mai rapid putând călca și pe-alături”.
Numai că, tot ei, când văd că s-au murdărit de la drumul alăturat, pentru că le este greu să se oprească, să-și curețe încălțămintea, aleg același drum al eficienței și rapidității și aleg să meargă constant cu piciorul murdar pe lângă drum. Și așa, pot crește viteza. Iar când viteza crește, piciorul care a rămas pe drumul cel alb, inevitabil, va călca alături.
Și atunci, din cauza unei euforii, ce o simte ca și o eliberare (o pseudo libertate), va spune: ”eu drumul îl văd, doar că voi alerga pe lângă el, ca să ajung mai repede la destinație.” Dar orice alt drum, în afară de cel alb, va duce la Roma (la cetatea desfrâului)…
Sunt sigur că v-ați dat deja seama că drumul cel alb este Calea pe care Domnul Isus Hristos ne-a trasat-o ca s-o urmăm, iar cei care aleg să creadă în jertfa Lui, El ne-a predestinat și ne-a arătat prin viața Lui, drumul înspre viața veșnică. Ce e predestinat? Calea, sau drumul înspre împărăția cerurilor.
Iar practic, cei care înaintează prin credința în Domnul Isus Hristos, pe acest drum alb, observă că mersul pe această cale se aseamănă din ce în ce mai mult cu viața Domnului Isus Hristos.
Și prin aceasta putem să ne și verificăm dacă drumul pe care mergem este drumul cel alb.
Cea de-a doua categorie de oameni care aleg să părăsească Calea sunt cei, care se satură de mers, invocând diverse motive și se opresc pe cale. Dar nu se opresc ca să se smerească, să se verifice și să se curățească. Nu! Ei se opresc pentru că li se pare că au dreptul să se odihnească. Sau, cu alte cuvinte, mai directe, au dreptul să se mândrească.
Și ce face mândria? Te ajută să te uiți, să cauți cu privirea la ceva care să îți placă, ca să poți pofti, ca mai apoi, cum spune proverbul: ”ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laț, fără să știe că o va costa viața, până ce săgeata îi străpunge ficatul” (Prov. 7, v 22 și 23 VDCC), să părăsești drumul cel alb și să mergi orbit de plăcere înspre păcat.
Deci, reamintim regula drumului cel alb: ori înaintezi numai pe el, prin credința în Domnul Isus, ori îl abandonezi!
Acum, Domnul mi-a mai arătat ceva foarte frumos și încurajator.
Cei care aleg smerenia și înaintează pe drumul cel alb și minunat, da, și ei se izbesc de aceleași încercări ca și cei mai mulți, despre care am vorbit mai sus. Totuși, ei caută și își doresc sfințirea mai mult decât orice (pentru c-au gustat din ea și au văzut că e cea mai bună).
Numai că, la un moment dat, în înaintarea pe drumul cel alb și îngust, ei se întâlnesc cu o capcană.
E așezată pe drum. E o capcană ca aceea pe care o folosesc oamenii, prin păduri, să prindă urșii. Dacă ai pășit pe ea, se va prinde de piciorul tău, tu vei putea înainta (că lanțul ei n-a fost ancorat în pământ), dar vei lăsa în urmă, o dâră de sânge, de la colții capcanei.
Această capcană e un subiect întreg, plin de însemnătate, ce poate fi descris în cărți întregi.
Dar, vom încerca să începem măcar discuția spunând câteva lucruri.
În primul rând, capcana nu se află la început de drum. Orice creștin, trebuie să înainteze destul de mult (să fi gustat măcar și înțeles destul de multe aspecte ale răbdării îndelungate), ca să se poată întâlni cu această capcană.
În al doilea rând, pe unii Domnul îi îngăduie să fie prinși de ea, pentru ca sângele lor să slujească de mărturie urmașilor lor și să îi motiveze să ajungă măcar acolo unde ei au fost jertfiți. Și de această soartă au parte cu toții, mai devreme sau mai târziu, cu excepția celor care vor prinde răpirea.
Dacă Domnul vine acum, sunt eu oare pe drumul cel alb? Sau, dacă viața mea se încheie acum, sunt eu jerfit pe drumul cel alb? Mi-am dus sfințirea până la capăt? Am adormit în credință?
Și nu în ultimul rând, avem un frate tare scump, prin care Domnul ne-a arătat că se poate să înaintăm pe drumul cel alb, cu un țepuș înfipt în carne și totuși să înaintezi cu o bucurie și mai mare. O bucurie spirituală, duhovnicească, care întrece toate celelalte bucurii puse la un loc.
Iar acest țepuș, înfipt în carnea mea, este pentru binele meu, ca eu, înaintând pe drumul cel alb, să primesc nespuse bucurii și răsplătiri.
Vă îndemn dar fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
Romani 12, versetul 1 VDCC
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.