Greutățile noastre, ca două găleți.
Orice greutate, fie ea oricât de mică, cu cât o ținem ridicată, cu atât devine mai grea. Și nu e din cauză că ea își schimbă masa, ci, noi obosim și o percepem mai grea.
Acum, în imaginea de mai sus vedem două găleți.
Și chiar dacă ne uităm că ele sunt pline cu lapte, pentru început, va trebui să ne raportăm la ele ca fiind goale și curate.
Pentru că, aceasta este starea normală de început. Începem prin a ne uita la ele și să le înțelegem rostul și potențialul lor, atât de benefic pentru noi.
Apoi, goale fiind, vom face câteva ture cu ele goale. Și, dacă facem așa, încetul cu încetul, mușchii noștri vor fi mai puternici și deci, capabili să ducă mai mult.
Dacă respectăm acești pași, vom vedea cum gălețile goale, vor începe să primească și lapte. Și acest lapte va fi înmulțit dacă continuăm să muncim.
Totuși, prea mulți văd doar laptele și beneficiile lui și, încep să care gălețile prea mult. Așa de mult, încât gălețile parcă se lipesc de carnea lor.
Și cară toată ziua gălețile, iar în loc să crească laptele, el stagnează, ba uneori și scade.
De ce aceasta? Nu asta era calea spre a crește laptele în găleți?
Ba da! Doar că, mai este un detaliu.
Gălețile sunt niște greutăți, ce ne ajută, prin construcția lor să cărăm și să depozităm anumite merinde, dar ele nu trebuie ținute în mâinile noastre.
Noi beneficiem de greutatea lor, când ni se spune că trebuie să le mutăm, ori când transportăm merindele cu ele.
Atunci ne crește forța. Dar, dacă exagerăm și le cărăm prea mult, mușchii, nu cresc, ci tind să cedeze și să ceară ajutorul și altor grupe de mușchi.
Astfel, vedem oameni, ce au cărat prea mult, că nu mai pot să meargă drept. Mușchii necesari, au tot cedat și corpul s-a învățat să folosească alți mușchi. Iar mersul unui om, care folosește mai mult oasele și mușchii spatelui, nu este un mers plăcut de privit, ci, noi îl numim: „un mers chinuit”.
Acestea fiind spuse, e bine să vrem să creștem și să avem gălețile pline. Doar că, să facem după cum vrea Domnul s-o facem, în ascultare de El, cu răbdare.
Mulți copii, în perioada de creștere încearcă să ridice și să facă precum oamenii mari. Numai că, majoritatea rămân mici, nemaiputând să își atingă înălțimea la care puteau ajunge.
Dar, dacă făceau câte puțin în fiecare zi, atât cât puteau ei duce, erau puternici acum și pe deasupra, drepți, înalți și cu un mers sănătos.
Acum, putem merge și într-o altă perspectivă.
Oamenii, după ce aleg să le ignore în primă fază, tind apoi, să le țină prea mult și încep să se plângă că e atât de greu.
Și astfel auzim orchestrele de ofuri, care mai de care mai emoțională.
Dar eu, de lucrat trebuie să lucrez. Și prin această muncă, Domnul a făcut ca eu să cresc. E greu pe moment, dar El, tot timpul pune doar cât pot eu să duc.
Și să nu amân aceasta pentru mai târziu. Ci, totul să facem la timpul potrivit.
Iar versetul cheie, ce merită și memorat este acesta:
Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.
1 Corinteni 10 cu 13 VDCC
Și versetul 10 spune așa:
Să nu cârtiți, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciți de Nimicitorul.
1 Corinteni 10 cu 10 VDCC
Tare plăcută și benefică e Calea Domnului!
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci!