Trotuarele curate țin răzătoarea inutilă.
O dată cu invazia modernismului, nu doar că nu mai avem o răzătoare de noroi, ci, parcă ni se pare o chestiune prea veche și inutilă pentru noi.
Iar dacă am avea-o prin curte, probabil că ne-ar încurca.
Și asta, spunem noi, că noi am evoluat și acum avem poteci pavate, sau asfaltate, pe care le menținem curate. Deci, răzătoarea e doar ceva din trecut.
Dar, oare bunicii noștri, nu aveau și ei trotuare? Probabil că și la ei trotuarele erau curate.
Și totuși, ei foloseau răzătoarea, ca pe ”Locul unde, aventura mea de azi, s-a încheiat.”
Când explorez potecile naturale, ori cele care îmi dau o hrană sănătoasă, răzătoarea îmi dă posibilitatea să le parcurg chiar și în timp ce plouă.
Iar adevărata explorare nu se face cu bincoclul, de pe trotuar, ci, intrând în detalii, cu picioarele pe pământ.
Ba chiar bătrânii noștri, ne-au lăsat o vorbă moștenire, tare utilă: ”rămâi cu picioarele pe pământ!”.
Oare numai simbolic o putem lua? Dacă eu sunt pe trotuar, garantat ar trebui s-o iau mai întâi la propriu și mai apoi la figurat.
Și de ce așa?
Pentru că, eu fac parte din creația lui Dumnezeu. Iar ca să mă pot apropia de Dumnezeu, rămân cât mai aproape de creația Sa.
Alternativa modernă sună cam așa:
Fii civilizat și rămâi cât mai departe de creație. Stai pe piatră, cu papuci cât mai înalți, cu căști în urechi și privește la un ecran.
Nu știu pentru voi cum sună aceasta, dar pentru mine, sună cam așa: grădina zoologică.
Animale frumoase, cu un potențial de a crește mult mai mari, rămân închircite, slăbite și slabe, pentru că trebuie să stea numai pe piatră, înconjurați de fiare.
Ei, dar ce să vezi? Au oportunitatea unică să primească hrană, fără să o vâneze, ci o primesc civilizat. Iar în tot timpul rămas, au la dispoziție, șansa să socializeze și cu alte rase, în timp ce sunt privite și admirate de către specia superioară: omul.
Numai aceste animale, de oraș, ar putea fi mințite de povești precum, salvarea planetei, prin eforturile noastre.
Sau, un aspect chiar și mai grav, doar aceste ființe suferă de plictiseală cronică.
Pentru că, pământul, cu greutățile și încercările lui, au fost create de Dumnezeu, să ne crească și să ne mențină viața: o aventură constantă. Și cum ai putea să te plictisești?
Bine spune Domnul:
„Acestor oameni, care s-au depărtat de grădina Mea, le trebuie răzătoare la cauciucurile mașinilor lor…”
Cum am putea vreodată să înțelegem durerea Tatălui nostru, dacă noi stăm departe de El și ne găsim plăcerea doar în lucruri pe care noi singuri ni le facem?
Oare va mai fi vreo trezire printre noi, la nivelul maselor, ori Domnul ne-a lăsat în voia minții noastre blestemate?
Pentru că, nu este blestem mai mare, decât acela în care Dumnezeu îl lasă pe om să facă cum vrea el.
Și nu este binecuvântare mai mare, decât binecuvântarea că Domnul îmi vorbește!
Și dacă lui Moise Domnul nu i-a vorbit în confortul casei, ori a terenului bătătorit, ci, pe munte, ori în locuri, în care trebuia să se aventureze mai întâi în creația Sa, tot așa, și astăzi, Dumnezeu este neschimbat și vrea să ne vorbească în cadrul și locul în care El l-a pregătit.
Vedem aceasta, când citim din Biblie, nu numai la Moise, ci, chiar de la primii oameni.
Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei, și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină.
Geneza 3 cu 8 VDCC
Oare nu cumva din cauza păcatului nostru, noi fugim și ne ascundem în fața ecranelor, departe de creația Domnului?
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci, pentru că, în bunătatea Lui, El, încă ne așteaptă și ne cercetează să venim la Adevărata Viață și anume la viața de ascultare de Dumnezeu, pășind prin credința în jertfa Fiului Său, a Domnului Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt. Aleluia! Glorie Domnului! Amin.