Inima ei a fost tăiată și ea a înviat. Cum adică? Așa ceva este imposibil!
Rămâi până la final aici cu noi și sunt sigur că vei afla mai multe decât te aștepți. Și chiar dacă nu vei afla nimic în plus, cred că vei găsi momente pline de bucurie molipsitoare.
Povestea acestei fete m-a impresionat foarte mult, de aceea îmi doresc s-o păstrez aici, într-un loc unde poate impresiona și pe alții, dar, va rămânea impregnată în istorie mai mult timp, fiind scrisă.
O fetiță începea să crească. Creștea frumos. Era tare ascultătoare și cuminte. Era apreciată mult de părinții ei. Numai că, în timp ce ea era așa cuminte, părinții încetul cu încetul se orientară spre alte probleme mai urgente.
Și astfel, încetul cu încetul, cu fiecare zi care trecea, se simțea din ce în ce mai singură. Era prea mică să poată conștientiza și verbaliza această stare interioară.
Dar timpul trecu, ea învățase deja să trăiască cu acest gol în viața ei. Până într-o zi, când, tânără fiind, un tânăr apăru în dreptul ei și începu să-i vorbească.
Vorbind ei tot așa, în interiorul ei simți, cum golul acela greu de dus, parcă îi dispăru.
Ea se simțea că parcă zboară. La fel cum o frunză ce se desprinde de copac toamna și zboară…
Simțirea ei, era atât de fină și intuiția era prezentă. Deoarece, în câteva zile, băiatul plecă satisfăcut. Frunza nu mai zbura acum. Zborul s-a încheiat c-o trântă zdravănă de sol…
Și-acum tânăra noastră, precum o frunză uscată, plângea singură pe solul rece…
Plângând ea tot așa, văzu în juru-i o mulțime de astfel de frunze. Și, văzând că ele nu par triste vru să învețe de la ele.
Când vântul apărea din nou, plăcerea acoperea din nou acel gol.
”Profită de fiecare vânt” era învățătura celorlalte frunze căzute.
Și ea chiar așa făcea. Profita de orice vânt ce-o vizita. Fiecare cu nevoile lui…
Până într-o zi, când frunza noastră, văzu cum multe frunze sunt strânse la un loc, culese și aruncate-n foc.
O groază o cuprinse, că fiecare nervură tremura. Era frica de moarte.
Un vânt o duse până aproape de foc, unde vorbi cu frunzele așa:
”Cum e acolo? Că eu tremur tot aici…Să vă salvez?”
”Cum adică să ne salvezi? Tu ești toată înghețată de frig și spaimă! Noi ne-am învins fricile și uite-ne aici, în plăcerea adevărată și constantă. Aici, nu simțim niciun pic de frig, iar zborul nu ne mai interesează, vrem să rămânem veșnic aici!”
Și-n timp ce se lăudau cu asta, focul le topi de tot…
Șocată de frică se aruncă cu fața la pământ și începu să strige:
”Cel care m-ai creat și mi-ai dat viața-n dar, îmi pare rău! Te rog vină și mă salvează pentru că vreau să trăiesc, dar nu ca până acum, ci cum vrei Tu să trăiesc!”
Și-n timp ce lacrimile-i curgeau, o mână veni, o apucă și-i spuse:
”Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”
”Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: ”Nici eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.”
Ioan 8:10-11 VDCC
Și-n timp ce ea pleca, simți că inima era tăiată. Cuvintele Lui, îi tăiase inima de sus până jos, de jur împrejur.
Simțea că moare. Credea că inima cedează…
”Dacă reușesc să ajung până acasă la părinți, le voi spune c-am fost iertată de Dumnezeu și-apoi chiar pot să mor”, își spuse hotărâtă ea, în timp ce porni grăbită înspre casa părintească.
Ajunsă acasă, mărturisi cum acel Domn minunat îi scăpase viața. Și cu cât povestea mai mult, inima începea să-i bată mai cu viață ca niciodată.
”Mă simt ca și cum aș învia acum. Parcă aș fi născută din nou!”, zise ea, cu o bucurie contagioasă.
Iar ființa ei, nu mai era ca a unei frunze căzute. Se uita cum Domnul Isus Hristos, o salvase, transformând-o dintr-o frunză moartă, uscată, destinată focului, într-o crenguță vie, altoită într-un măslin nobil.
Și când văzu că lucrarea aceasta minunată creștea în ea, a început să aducă slavă Domnului!
În timp ce ea își aducea laudele, mai mulți muguri apăru în viața ei. Acești muguri, începură să scoată frunze, mici crenguțe și, în final, unii scoseseră și măsline.
Atunci, această fată, ia toată averea ei, un vas plin de mir și-l adusese la picioarele Domnului. Îi unse picioarele cu mir și-i șterse picioarele cu părul ei.
Astfel, mirosul acela minunat, în urma jertfei ei, se impregnă pe părul ei.
Numai așa, acum, picioarele Domnului ei și părul ei miroseau la fel.
Aceasta este de fapt, povestea fiecărui om, ce s-a întâlnit cu Domnul Isus Hristos.
Din robia păcatului, am fost eliberați fiecare din noi și ne bucurăm de biruința Lui, pe care El ne-o oferă în viețile noastre.
Suntem noi biruitori? Nicidecum! Dar El, care trăiește împreună cu noi (Ioan 14:23), El este biruitor și prin credința în El, ne dă dreptul să ne numim copii de Dumnezeu, fiind astfel îndemnați și ajutați să nu mai păcătuim.
Noi tot păcătuim și greșim. Dar, acum, îndrăznim la Tatăl nostru ceresc, cerându-I iertare și putere să nu mai facem.
Noi, în procesul sfințirii, suntem încă în reabilitare. Dar, Dumnezeu, care este atât de bun, prin credința în jertfa Domnului Isus Hristos, El ne socotește sfinți, astfel fiind împăcați cu Dumnezeu și mântuiți.
Dar aceasta nu doar pentru când vom ajunge în veșnicie. Noi ne bucurăm de o viață nouă, împreună cu Dumnezeu, chiar de aici, de pe pământ!
De aceea, indiferent cine a-i fi, te invit să îți aduci și tu rugăciunea ta, singurului care o poate asculta și împlini: Domnului Isus Hristos!
Cere și caută cu toată ființa ta să te întâlnești cu El! Iar viața ta, va fi transformată!
Gustați și vedeți ce bun este Domnul!
Ferice de omul care se încrede în El!
Psalmul 34:8 VDCC
Orice are suflare să laude pe Domnul!
Dumnezeu să fie slăvit, în veci! Amin.