Paradoxul rugăciunii
„Când m-am rugat ultima dată?”, ar trebui să fie întrebarea fiecăruia dintre noi…
Dar, în realitate, de câte ori ne-o punem?
În schimb, întrebarea: ”când am mâncat ultima dată?”, tindem să ne-o punem mai des decât prima, chiar dacă mâncarea administrată trupului este net inferioară față de rugăciunea duhului nostru.
Și acesta este un paradox. De ce îmi pasă mai mult de trup decât de duh? Mai ales când știu sigur că trupul acesta moare…
Da, e important să hrănim și să ne administrăm înțelept și cu bucurie trupul și viața fizică pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu. Dar, oare n-ar trebui să fim măcar la fel de interesați și evlavioși în ceea ce privește partea noastră spirituală, care este veșnică?
Creștinii s-au obișnuit să spună lucruri care nu sunt adevărate pentru ei, dar ”dă bine”, spunând că: ”viața mea spirituală e cel mai important aspect al vieții mele, iar Dumnezeu este prioritatea mea numărul 1!”
Amin! Așa să fie! Tare bucurie ar fi, dacă ar fi așa…
Dar, dacă ne cercetăm, vedem că numărul 1, ca și prioritate sunt atâtea alte lucruri…
Și așa ajungem la cel mai important aspect al paradoxului rugăciunii:
Cu cât ne rugăm mai rar și mai puțin, avem impresia că putem să fim mai eficienți și să alocăm timpul faptelor evlavioase.
Auzim vocea aceasta care ne șoptește: ”decât să pierzi timpul pe genunchi, mai degrabă du-te și dă o mâncare unui înfometat!”
Și dacă faci aceasta, vei vedea că te vei bucura un pic, dar, vei fi mai gol, mai fără putere, mai fără evlavie.
Acum, ne uităm înspre exemplul nostru de urmat: la Domnul Isus Hristos!
Domnul Isus, petrecea noaptea în rugăciune, ca, în ziua următoare să facă ceea ce Dumnezeu I-a prezentat, în timpul rugăciunii. Și cum le făcea? Cu mare putere și evlavie!
Dar, pentru că treaba noastră este să cercetăm și să studiem lucrurile acestea, va trebui să descriem, în mai multe cuvinte paradoxul rugăciunii.
Mă rog, nu pentru că simt, ci pentru că mi s-a spus că e bine. Dacă sunt aici, pot să-mi știu nivelul spiritual: e unul mic, de început.
Dacă mă rog, nu pentru că simt, ci pentru că știu că mi-e bine, înseamnă că am început să cresc și am gustat puțin din bucuria rugăciunii.
Și aici se poate ajunge, iar cei mai mulți rămân aici.
Totuși, nivelul de om mare, crescut e următorul, iar acesta este nivelul la care fiecare dintre noi, trebuie să ajungă: mă rog pentru că mi-e dor să stau de vorbă cu Domnul meu.
Iar când stau de vorbă cu Domnul meu, mă umplu de bucurie. O bucurie care se aseamănă cu un izvor care țâșnește din interiorul stâncii (inima mea întărită ca o piatră), iar apa aceasta, mă udă cu bucurie, o bucurie deplină și suficientă.
Totuși, chiar și după astfel de experiențe, dacă aleg să nu mă rog, revin la aceeași stare, de început, când, parcă iar nu am nevoie de rugăciune.
Iar noi, cei care ne-am învățat cu viața modernă, în care ceea ce dorești primești instant, ne-am dori și viața spirituală să o modernizăm.
Dar, dacă stăm și ne gândim că înaintașii noștri erau ispitiți astfel: ”după ce faci trebuirile și ți le termini, apoi te rogi!”, iar ei nu aveau mașinării și o economie atât de dezvoltată, ca să le facă viața atât de ușoară, precum o avem noi, uitându-ne la confortul pe care îl avem noi deja, haideți să ne rugăm în timpul acesta mult liber, pe care îl avem.
Da! Cred că omenirea acum, are nevoie mai mult ca oricând să se roage lui Dumnezeu! Să intre în audiență cu El! Și să caute să crească în rugăciune, astfel încât rugăciunea să fie una normativă, în care stâncile să fie străpunse de bucuria lui Dumnezeu.
M-am săturat de morminte văruite și vopsite frumos pentru ochii carnali! Un mormânt, tot un mormânt rămâne. Mormântul adăpostește un mort.
Dar, plâng când îl văd pe Domnul că se apropie plângând de mormântul lui Lazăr și-l cheamă afară…
Că tot așa am fost și eu…un om mort, stând bine merci într-un mormânt.
Dar, în rugăciune, studind Cuvântul și dându-mi toate silințele să-L împlinesc în viața mea, piatra mormântului se dă la o parte și-L aud pe Domnul Isus cum mă strigă!
Abia de-atunci gust viața, pe care El mi-a pregătit-o. Și dacă continui să fac la fel, observ și creșterea, care face bucuria să crească și mai mult.
Permite-mi te rog să te provoc cu un gând: ”De ce Domnul ne vorbește prin visuri? Pentru că nu ne rugăm suficient? Pentru că nu vrem să ne rugăm decât rațional?”
Oricare ar fi răspunsul, îmi doresc ca Dumnezeu să ne vorbească inimilor noastre, fiecăruia în parte!
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.