În articolul de față, aș dori să răspundem la întrebările următoare: ”De ce pleacă românii?”, ”De ce își părăsesc românii țara?” și ”Care sunt efectele plecării/părăsirii?”.
De ce pleacă românii?
În primul rând, la această întrebare, ar trebui să vedem două mari ramuri: când pleacă peste hotare, sau când pleacă dintre noi, într-un loc de veci.
Și aș începe cu ce-a de-a doua ramură.
Dacă locuiești în România, sau chiar ai vizitat-o în ultimii 10 ani, ai putut observa că afacerile prosepere sunt: mall-urile, supermarket-urile, barurile și pompele funebre…
Cu alte cuvinte, ne dăm seama că românul, ce locuiește în țara natală, consumă mult, produce puțin (doar cât are nevoie pentru a consuma mult/tot venitul) și moare.
Această ramură ne oferă o imagine de ansamblu a vieții, prin care, ar trebui să înțelegem că viața e scurtă… chiar prea scurtă pentru a ne permite să o risipim…
Cât despre plecarea peste hotare, nu aș trata decât ideea asta: ”mă duc la mai bine”, care e strâns legată de: ”ce să fac în România?”.
Chiar e mai bine acolo? Și aici mă refer la situația în care se creează un total al nevoilor omului, iar acestea, pentru că sunt îndeplinite, mă îndeamnă să merg la nevoi și mai rafinate/înalte.
Din nefericire, se creează o nouă temelie și anume nemulțumirea, ce va dărâma tot ce se construiește pe ea, când ți-e lumea mai dragă.
Iar această ramură, este mai dureroasă decât prima, deoarece, dacă toți murim, în primul caz, în cazul de față, noi alegem inconștient să construim pe nemulțumirea noastră, în loc să construim pe singura temelie de luat în calcul, ce ne va oferi viața veșnică: credința în jertfa Domnului Isus Hristos.
De aceea dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni.
Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos.
Dar cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închiși și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate.
De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră, căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată.
2 Petru 1:5-10 VDCC
De ce își părăsesc românii țara?
Întrebarea aceasta, ne oferă posibilitatea să analizăm și situația în care, un român, își părăsește țara natală, chiar, înainte de a pleca din ea.
Și aici, parcă văd cum vine cineva și mă acuză de naționalismul acesta nostalgic și ideologic.
Iar eu, aș răspunde la această acuzație cam așa:
Eu prin părăsirea de țară, nu mă refer la terenul ce-mi găzduiește umbra, ci la oamenii din jurul meu, pe lângă care am crescut. Ei sunt țara mea, pe care am ajuns s-o cunosc cât de cât. Și poate chiar mai important, și cei din jurul meu, mă știu și mă cunosc.
În acest scenariu, țara mea (comunitatea mea locală) mă ajută să fiu un om mai responsabil.
Pe când, în scenariul globalismului, sunt încurajat să fug de responsabilitatea aceasta demodată și să-mi urmez doar propriile plăceri.
Bazat pe acest fundament, să plec în căutarea câinilor cu colaci în coada?
Care sunt efectele plecării/părăsirii?
Ce bine pot face unei națiuni, când eu plec din cauză că fug de responsabilitate, fiind alimentat de nemulțumire?
Dacă mă uit la țara mea că a fost devastată și distrusă chiar de aceia nemulțumiți, îi văd acum, fugind spre țări mai bune, să facă ce?
Ori să-i fie sclav, ori s-o distrugă și pe ea…
În schimb, îmi plac foarte mult, cazurile din care chiar trebuie să învățăm: evreii ce și-au părăsit țara doar fizic, pentru că nu se mai putea trăi, din cauze externe și nu interne (detaliul acesta este esențial).
Dar, pentru că ei nu și-au părăsit țara în adevăratul sens al cuvântului, ci doar au plecat peste hotare, pentru un timp, ei nu au fugit de responsabilitate, ci au creat valoare pe unde au mers.
Țările în care ei au ajuns, au crescut și-au înflorit.
Și ca dovadă că ei nu și-au părăsit niciodată țara, comunitățile lor, obiceiurile lor și le-au ținut, indiferent de hotar, sau vremuri.
Vestea bună este că și noi ne putem veni în fire, să ne lăsăm cercetați de Domnul și să pășim prin credința în El.
Iar dacă credința noastră este vie și nu doar spusă de pe buze, nu vom mai fi orbi, ci ne vom întări și mai mult în chemarea noastră de a-L urma pe Domnul Isus Hristos, slujindu-ne aproapele ca și cum ne-am sluji pe noi înșine.
Fiind nu robii oamenilor, ci robii Domnului Isus Hristos, prin care noi avem acces la Dumnezeu.
Dumnezeu să ne binecuvinteze pe fiecare în parte!
A lui Dumnezeu să fie toată slava, în veci! Amin.
